•  Navigation
  • Alegoria unui autobuz

  • Azi am calatorit cu autobuzul. Nu am mai mers de multisor cu un mijloc de transport in comun. Azi am facut un alt fel de calatorie. Pentru ca nefiind la volan si partial – de preferat cat mai mult – atent la condus, m-am lasat purtat de mersul autobuzului si am facut un exercitiu, pe care vi-l recomand si voua, daca vreti sa ajungeti sa traiti, macar pentru o clipa, LINISTEA INTERIOARA.

    Totul incepe din interior. Din nemiscare. Din pace. Din constiinta. Pentru ca azi am facut de fapt o calatorie – parabola, in constiinta. Te afli in autobuz… tu, cine? Sunt eu, dar de cele mai multe ori nu stiu cine sunt, pentru ca in autobuz sunt multe persoane, e forfota, iar autobuzul se misca tot timpul, ocoleste gropi, opreste in statii, urmareste un traseu si apoi o ia de la capat.  Eu sunt cel care observa miscarea interioara din autobuz sau sunt chiar autobuzul? Pe interior sau pe exterior? Este precum Universul in care traim, care isi urmeaza drumul sau, continandu-te pe tine. Si nu stii ca tu, cel care esti cu adevarat, stai nemiscat in interiorul vehicolului si acesta te poarta – prin experiente. Universul tau interior il poti observa pe fereasta, e fereastra constiintei tale, insa de cele mai multe ori nu esti la fereastra, sau ai lasat locul tau alcuiva, mai in varsta, mai femeie, mai copil, in fine, cu un termen de comparatie care te-a facut sa lasi locul tau de la geam altcuiva. Si acum, stand in picioare, nu mai vezi cerul, vezi doar siruri, siruri de masini care se perinda prin fata ochilor tai. Pe benzi diferite. Unele sunt ganduri, altele sunt emotii. Ele trec. Mereu. Nu se opresc niciodata. In ambele sensuri. Pe unele le cataloghezi ca fiind bune pentru ca merg in aceiasi directie cu tine, celelalte mergand in directie opusa sunt negative. Insa poti tu sa faci cu adevarat diferenta? Oare peste un timp nu poate trece in sens opus aceiasi masina? Si atunci, nu devine totul relativ? Nu te poti regasi urmarind dansul haotic al formelor la care privesti, insa, daca te concentrezi pe spatiul dintre ele, se intampla un fenomen extraordinar: mintea ta -reala- se linisteste. Accepta dansul acela de formaculoare si atunci apare miracolul: avand atentia numai pe spatiul dintre tine si acele ganduri (masini) sau emotii (masini) te regasesti cu adevarat in acel spatiu, care cuprinde TOT. Spatiul este liniste, intre cele doua masini nu se aude niciuna dintre cele doua autovehicule, e doar memoria celei care a trecut si asteptarea urmatoarei. Dar daca esti atent/a poti sa simti linistea dintre ele. Chiar daca se intampla ca “autobuzul” tau sa mearga in paralel cu un mare camion si sa nu mai vezi altceva… atunci poti privi in autobuz, te poti delecta cu soneria ultimului hit dance, poti sa observi mastile de pe fetele tuturor atunci cand se afla in proximitatea unor persoane “necunoscute”. Poti sa vezi tristetea care se mascheaza pe fata cuiva in atitudine zeflemitoare sau furioasa. Poti sa vezi seninatatea unui bunic ce merge sa isi scoata la plimbare nepotul. Sau poti asista la o discutie cu adevarat educativa – intre pustoaice de clasa a 10 a, care stiu ca se vor simti atinse ca le spun pustoaice; cu toate ca m-am bucura sincer sa avem cititori atat de tineri – despre karma buna si karma rea, tot un fel de automobile ce se misca in ambele directii. 

    Neavand spatiul gol dintre automobile, te concentrezi automat in cealalta directie, pentru ca atentia vrea sa fie concentrata pe ceva si atunci pleaca intr-o alta directie. Daca viata este traseul autobuzului, poti observa cum, mereu, oameni se urca si coboara, parca la nesfarsit, chiar si la capat sunt oameni care raman in autobuz si continua si sunt oameni care aleg o alta experienta… pardon, un alt traseu. Unii nu sunt prezenti pe traseu pentru ca se scufunda intr-o carte sau in muzica din casti, sau poate in jocul de pe tableta si nu stiu ce se intampla nici in interior si nici in exterior. Altii privesc pe fereastra constiintei lor, insa nu sunt atenti si nu inteleg ce se intampla. Se uita la frumosul Corvette auriu care trece in viteza pe langa sau poate la girofarul masinii de politie. Ori poate nu se pot desprinde din zgomotul excavatorului cu pikhammer care sparge asfaltul. Daca nu stii masinile nu le etichetezi atat de mult: Bmw seria 3, Volvo XC 90 etc etc. sunt doar niste forme ce au culoare si cateodata mai poti vedea un glimpse in interiorul masinii, dar numai in cazul emotiilor (pardon, autovehiculelor) care sunt pozitive (merg in aceiasi directie). Insa si daca le cunosti sau nu le cunosti, esential este sa iti dai seama ca sunt altceva, nu sunt nemiscare ce rezida in perceptia propriei persoane in interiorul autobuzului in miscare. Si desi, la o alta scara (de exemplu privit de pe luna, fara a mari imaginea) “mai tot” este UNA (de pe Alfa Centauri de exemplu) noi ne concentram pe niste detalii pe care ne putem concentra si care ne ocupa intreaga fereastra. Nici nu ne dam seama ca totul este cu susul in jos, ca interiorul nostru este in exterior si invers, ca de fapt nu exista nici o separare si ca totul are loc in acelasi timp.

    Privind spatiul liber dintre ganduri poti sa afli cine esti tu cu adevarat, acea parte din tine care nu se schimba, nu creste, nu scade, nu invata si nu uita, nu e pozitiva si nici negativa ci pur si simplu este. Si sa simti ca tu privesti doar pe unul sau pe doua din geamurile autobuzului, insa de fapt privesti prin toate geamurile si chiar si prin zonele opace – acelea sunt obstacole de doua feluri: autoimpuse prin natura existentei in universul fizic si construite sub forma de blocaje in viata prin atitudini de neacceptare, lupta, neintelegere, neiertare etc. fata de firescul vietii… traseul autobuzului.

    Dar desigur ca vine si momentul in care trebuie sa cobori, iti dai seama ca te apropii de destinatie si devii cumva nerabdator sa cobori, sa te misti in fine… Si cobori si cerul miroase a liliac iar deasupra ta nori pufosi deseneaza iepurasi si caprioare printre copaci, pana si balta din asfalt oglindeste cerul. Totul este asa cum trebuie. Insa in acest moment iti dai seama ca e mai mult de atat. Ca ai devenit tu autobuzul, ca esti ca o matrioska si ca atata timp cat ai inca o papusica de dat la o parte, nu ai ajuns la nemiscare. Si incepi un alt joc, un joc pe care il poti regasi si tu printre randuri, pentru ca si tu esti in aceasta postura in care, poate, incerci sa intelegi CINE ESTI TU? Si intrebarea este extrardinar de buna. Pune-o si uita de rapsuns, pentru ca raspunsul esti chiar tu si din interiorul tau va veni, intr-o zi – poate chiar in clipa asta, cand citesti aceste randuri – CUNOASTERA LAUNTRICA a ce esti cu adevarat. Asta neinsemnand ca nu esti si autobuzul si pomii si cerul si tot ce este forma… ba chiar MULT mai mult.

    Calaltorii inspirate!

    PS: norocul meu a fost ca nu era iarna, sa fie si geamurile aburite 🙂